Despre mirare... preludiu

Vorbesc cu o prietena. Pe messenger. Vorbim despre o anumita fotografie pe care i-am trimis-o pentru o parere (critica). Discutia ia o turnura usor filosofico-intima, si apare "din neant" o intrebare, una din intrebarile fundamentale ale existentei noastre:

"Ce-ti doresti tu?"

Si raspund: "Imi doresc sa am puterea de a ma bucura de lucrurile din jurul meu" - "Inseamna ce esti foarte fericit, asta e cel mai usor lucru din lume" - "Dimpotriva, e probabil cel mai greu".

Uitam de cele mai multe ori sa privim in jurul nostru. Uitam sa traim, sa visam, sa iubim; uitam cat de neinsemnati suntem, si uitam cat de importanti ne nastem. Drumul nostru intre nastere si moarte e punctat arareori cu constienta. In extenso, e punctat arareori cu umanitate.

Copii se afla intr-o stare de gratie a vietii : ii surprinde totul, dar nu ii mira nimic. Adultii in schimb au tendinta bolnavicioasa de a intra intr-o staza a vietii lor : nu ii mai surprinde nimic, si nici nu ii mai mira nimic. In momentul in care ne trece mirarea, putem simti viata cum ni se scurge printre degete...

Poate ca fotografia are acest har. De a-l face pe om (inclusiv pe fotograf) sa mai zaboveasca putin - ce cuvant plin de intelesuri - asupra lucrurilor. Sa poate privi, in loc sa se uite. Sa poata contempla, fara sa calculeze. Sa poata sa mai traiasca putin...